Exclusiv! Un preot buzoian a demisionat! Parohie în centrul orașului, primul la doctorat, 11 ani de preoție, respect. Iată de ce a renunțat la tot!
N-o să-i dăm numele, nici biserica la care a slujit. Gestul său i-a cutremurat însă pe colegii preoți, ca și pe enoriașii și cunoscuții care îl știau și respectau. Motivele renunțării după 11 ani la haina preotească, dar și la credință, le explică cel mai bine chiar el, în mai multe rânduri:
În urmă cu doar o lună, aveam tot ce-și putea dori un om, mai puțin un lucru… Aveam liniște în familie, aveam o familie… Un job respectabil, de vreme ce oamenii se închinau în jurul meu și îmi sărutau mâinile. Ți s-a întâmplat vreodată? Ce experiență de viață!… Eram preot ortodox exact în locul potrivit pe lumea asta – în țara unde Biserica mea se mândrea cu televiziune, politicieni servili, cea mai mare catedrală a secolului 21 etc. Iar eu, doar pe puterile mele, răzbisem în branșă ca nimeni altul: primul la doctorat, studii, conferințe, publicații, parohie în buricul târgului, tot ce se putea obține în domeniu. Bașca aveam și un job secret (o mică evadare), deloc de neglijat: manageriam un distins complex turistic. Și-ncă altele, aparținându-mi atunci, iar astăzi nu.
În urmă cu doar o lună, aveam totul, mai puțin un lucru… pe care l-am câștigat între timp, achitând însă un preț uriaș. Câți își mai pretind acest lucru? Și mai merită astăzi? Să fii sincer cu tine…
Preoția m-a purtat prin subteranele omenirii
De mulți ani port haina preoției. Am slujit atâtea Învieri, an de an, și atâtea morți, mult mai multe, ori de câte ori s‑a ivit prilejul. Am văzut atâtea nașteri și decese, atâtea vieți… atâtea suflete pe dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de‑a lungul vremii, mi‑au arătat gândurile lor, îndoielile, neputințele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii. Toate păcatele au îngenuncheat rând pe rând înaintea mea, odată cu soțiile, amantele, babele, moșii, profesorii, studentele, cerșetorii, bolnavii, toți muribunzii acestei lumi. Preoția m-a purtat prin subteranele omenirii. Când m‑am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii, m‑am maturizat. După primele înmormântări, m‑am abrutizat. După atâtea slujbe, m‑am plictisit… de moarte… M‑am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m‑a fascinat, dar acum, că am văzut prea mult…
După 11 ani de preoție, am ajuns în punctul inevitabil, prea mult amânat, al despărțirii: demisia!
Nu vrea un război cu BOR. „Preoții de jos duc pe umeri întreaga instituție”
Țin să spun de la început: nu am de gând să dezvolt vreun discurs privind BOR (Biserica Ortodoxă Română). Destui colegi preoți mă îndeamnă să spun ce se întâmplă, acum că nu mai sunt „înăuntru” (în speranța că doar așa, prin presiunea societății, s-ar putea corecta gravele derapaje ale celor ce conduc instituția). Sunt convins că buboiul va exploda în curând, din interior, nu trebuie să fiu eu acela care îl sparge și împroșcă mizerii! Eu mă voi rezuma la atât: În orice instituție normală care a răzbit până în sec. XXI, valorile cresc odată cu funcția și tind către vârf. BOR e de-a-ndoaselea, își păstrează valorile jos: preotul tău, care te ține aproape de biserică, și câți alți preoți pe care nu-i cunoști, ei duc pe umeri întreaga instituție! Unii sunt oameni de mare valoare! Și au o contribuție socială importantă (adevărați factori de cultură în satele prin care se nevoiesc și cărăuși pe la spitale pentru băbuțele uitate de rude, iubiți de enoriașii lor și iubindu-și din tot sufletul păstoriții și trăind la limita sărăciei, dar capabili oricând de gesturi filantropice). Păcat că nu pot rămâne doar SLUJITORI autentici și trebuie compromiși în SLUGOI ai unor „mai-mari”!
A scris o carte care poate fi best-seller: „Spovedania unui preot ateu”
Cărțulia asta este despre VIAȚĂ! Trebuia scrisă, nu mi-aș fi iertat niciodată să nu o fi scris!Job-ul de preot – ca niciun altul aș îndrăzni să spun – te expune unui fenomen teribil numit VIAȚĂ. Îi vezi marile bucurii (nunți, botezuri etc.), îi cunoști marile frământări (în spovedanii halucinante despre crime nedescoperite, despre aspirațiile umane, despre toate mizeriile unei lumi). Îi vezi declinul, zbaterile, dar mai ales înfrângerea. Spovedania unui preot ateu este o meditaţie provocatoare pe tema condiţiei umane, dar şi o căutare a divinului, a credinţei, dincolo de superstiţii, dincolo de dogme, dincolo de orice religie instituţionalizată. Născută dintr-o experienţă directă de viață, tragică şi tulburătoare, cartea refuză resemnarea şi postulează o încredere reînnoită în umanitate.
“Spovedania unui preot ateu” (fragment)
De fapt, este o rochie simplă, fără niciun fel de fasoane, uneori sufocantă și mereu căptuşită cu purici, mai ales vara; alteori incomodă, când dau peste vreun ateu încrâncenat, din tipologia ochelaristului imberb pe care l-aș îmbăta cu o singură împărtăşanie; plină de taină și chiar magică pentru unii; insuficient de lungă să ascundă de alții omul banal de sub ea; mereu prăfuită la colţurile de jos şi călcată prost de nevastă-mea.
Am slujit atâtea Învieri, an de an, și atâtea morți, mult mai multe, ori de câte ori s-a ivit prilejul. Am văzut atâtea nașteri și decese, atâtea vieți… atâtea suflete pe dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de-a lungul vremii, mi-au arătat gândurile lor, îndoielile, neputințele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii. Ale lumii tale, rahatule care te uiți la mine, ale lumii tale pe care o cunosc acum ca nimeni altul.
Când m-am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii m-am maturizat. După primele înmormântări m-am abrutizat. După atâtea slujbe m-am plictisit… de moarte… Se va-ntâmpla ceva rău, simt asta. M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m-a fascinat, dar acum, că am văzut totul, mă dezgustă.
M-am mai zgâit așa în oglindă până când a venit dascălul, un bețivan bătrân care nu merită descris, deși cred că deja am zis totul despre el. Apoi am plecat la înmormântare, bântuit de o presimțire rea sau doar de ger.
– Dascăle, hai să o îngropăm și pe mamaia Filofteia!
– Gata, părințele.
– Repejor ca de obicei, că murim pe frigul ăsta.
– Gata, bre.
Mi-am luat Molitfelnicul și epitrahilul și am plecat. În Molitfelnic, carte cu rânduieli de slujbe la diferite trebuințe, există o rugăciune pentru bolnavii care trag să moară, numită „la ieșirea cu greu a sufletului”. Se crede în popor că rostirea ei atrage numaidecât moartea, pardon, „curmarea suferinței” și „eliberarea sufletului”. Prima oară când am fost solicitat pentru așa ceva, îmi aduc aminte că eram mai speriat decât bietul bolnav care mă privea ca pe-un călău.
Aveam douăzeci și trei de ani și nu mai văzusem niciodată un om zăcând, darămite unul atât de sluțit de suferință – o mână de oase direcționate spre doi ochi uriași ce nu vroiau să se închidă, dar nici nu mai aveau spre ce să privească. În schimb, m-au fixat pe mine, apoi au trecut prin mine înăuntru, unde au sfâșiat într-o parte și-n alta tot ce au găsit și s-au întors să vadă rezultatul: transpirația curgându-mi pe frunte, mâinile tremurând pe carte, vocea tot mai înecată chemând moartea: „Așa, Stăpâne Doamne, Dumnezeule, auzi-mă pe mine păcătosul și nevrednicul Tău slujitor în acest ceas, și dezleagă pe robul tău de această durere de nesuferit și de această neputință amară ce-l ține, și-l odihnește pe el unde sunt sufletele drepților”… Întâmplarea sau Bunul Dumnezeu l-a omorât în aceeași zi. Până seara, tot satul vuia că „părințelul cel nou are har”. La țară un zvon bun poate atinge viteze amețitoare și, cel puțin acolo, la prima parohie, nimic nu era mai greu de oprit ca timpul și bârfa. Doar moartea le mai stăvilea uneori.
Noua aură de profet al morții pe care o căpătasem își arătă roadele imediat. În special două lucruri m-au frapat și, cumva, mi-au marcat definitiv relația cu enoriașii: mai întâi, de câte ori treceam pe ulițe, învăluit în mantia lungă și neagră a preoției ca un veritabil înger al morții, până și cei mai încrâncenați bețivi ai satului se ridicau în picioare și își scoteau pălăria în semn de „sărut-mâna”, pe care nu reușeau mereu s-o mai articuleze. Mă respectau toți necondiționat. Eu eram amfitrionul din împărăția morții, maestrul care dirija înmormântările și pășea totdeauna semeț înaintea dricului. Simțeau în simpla mea prezență ceva ce nu puteau cuprinde, iar eu mă străduiam să nu-i dezamăgesc. Moartea era a mea, iar ei credeau în mine.
În al doilea rând, și treaba asta m-a scârbit îngrozitor, dreptmăritorii mei păstoriți au început să mă cheme tot timpul cu „cartea aia”, când aveau câte o soacră ce nu se îndura să moară sau vreun părinte bătrân, vinovat că nu mai putea să-și poarte singur de grijă. Câtă barbarie se cuibărește uneori în seninătatea omului simplu! Iar eu, complice, devenisem criminalul în serie al satului, chiar dacă de cele mai multe ori dădeam rateuri. „Părințelul are har, da’ nu mereu”, din această ultimă concluzie n-am mai ieșit. Mie îmi convenea, mă mai exonera de responsabilități.
În urmă cu trei zile îi citisem și mamaiei Filofteia aceeași rânduială a morții, cu atâta har încât acum trebuia să o îngrop. Zăcuse la pat vreo câțiva ani, îngrijită de fiicele ei cu multă afecțiune. Apoi starea i s-a agravat subit, astfel că, tocmai la insistențele ei nezdruncinate, am fost chemat să-i dau o mână de ajutor. Iar eu am avut din nou mână bună – în aceeași zi, după ce ani la rândul fusese curtată de moarte, mamaia Filofteia i-a primit, în sfârșit, îmbrățișarea. Eram încă acolo. A murit simplu, după manual.
Mulți oameni nu știu că vor muri; când află, cei mai mulți nu știu să moară. Baba Filofteia, însă, nu a iscat probleme. A durat puțin să se hotărască, apoi trase aer în piept o dată, de două ori, de mai multe ori, ca un scufundător emotiv înainte de a plonja spre adâncuri, imediat dete tot aerul afară și muri. La ce-o mai fi stricat atâta oxigen, dacă tot știa că moare?
Mai întâi, însă, băbuța s-a spovedit și s-a împărtășit. Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun om cu mai multă credință în asemenea momente. Simțea că moare, iar ea stătea atât de senină!… Credința îi anesteziase instinctele.
– Părinte, stai că nu ți-am sărutat mâna!
– Lasă, bre mamaie.
– Nu se poate! Aoleu, am uitat că m-am împărtășit. Părințele, ce mă fac… astăzi… nu se poate să-mi sărut măcar nepoțeii înainte să…?
Atunci mi s-a părut că recunosc și în ochii ei, doar pentru o clipă, acea străfulgerare disperată a omului care se tocmește cu moartea. După ușă se auziră bocetele înfundate ale fetelor care trăgeau cu urechea.
– Bre mamaie, în ziua când te împărtășești n-ai voie altfel de pupături, de-alea necuviincioase. Matale poți să-i săruți pe toți pe care-i iubești și pe frunte și pe obraji și cum vrei, fără nicio grijă.
S-a liniștit din nou. Moartea n-a avut nicio putere asupra ei. Pe mine, însă, m-a tulburat credința babei, îmi era ciudă pe ea. Eu mor de frică la gândul pieirii și mă gândesc la moarte tot timpul – parcă o și văd cum se apropie continuu ca un hăitaș neobosit, ca o stâncă uriașă ruptă de pretutindeni, ce și-a fixat pe noi umbra tot mai deasă în căderea ei.
Cum spuneam, în acea dimineață stânca s-a prăvălit peste babă. N-a mai apucat decât să-și goleacă plămânii, până și ochii și gura i-au rămas puțin deschise. Dar, în expresia ei se fixase ceva intrigant: un zâmbet… senin, cald, sfidător. Cu excepția țaței Filofteia și a câtorva copii pe care nu știu de ce a trebuit să-i îngrop tocmai eu, toți ceilalți morți m-au întâmpinat numai cu mutre pocite.
Probabil îmi arătau că se bucură să mă vadă tot la fel de mult ca eu de ei. Buze subțiate, dând să se deschidă la colțuri, ca și cum ar mai fi avut ceva de zis, ceva atât de important că nu-și găseau cuvintele; chipuri reci și încleștate, galbene ca și ceara stinsă, urâte ca niște fețe moarte; guri scurse într-un sictir prelung, de parcă le-ar fi rămas un gust rău înainte să moară – toate măștile lepădate în urma unui carnaval ieftin, numit viață. Dimpotrivă, baba Filofteia zâmbea. N-am văzut mort mai vesel! Era zâmbetul impetuos al credinței, al acelei încrederi totale cu care omul poate sta netulburbat chiar și în fața morții.
Acum abia așteptam să ajung la ea, să văd dacă mai zâmbește și după trei zile.
unde se poate cumpara aceasta carte?
Ce aș mai spunea spune eu ,după mărturisirea plină de credință pe care am citit-o eu acum ,venită din partea îndrăgitului preot buzoian .Povestea lui seamănă pe undeva cu experiența pe care am trăit-o eu ,când mi-am dat demisia din învățământ .Se leagă între ele ,prin faptul că am trăit aceleași sentimente ,față de cei care m-au determinat să fac asta ,să părăsesc învățământul .Mi-a luat foarte mult să mă obișnuiesc cu ideea ,dar ajutat de Dumnezeu și Maica Sfântă ,de Duhul Sfânt ,care sălăsluiește în noi ,am reușit în ciuda dificultăților pecuniare pe care le-am avut de suportat .Încet ,încet ,m-am obișnuit să trăiesc și cu mai puțin,greul a venit din faptul că sunt singur , toate rudele mele fiind decedate , și am reușit să-mi plătesc și ratele la bancă unde am făcut un credit .În rest , o felie de parizer și una de ceapă ,nu a făcut rău nimănui .Eu îl felicit pe taica Părinte pentru curajul lui,și i-aș da un sfat ,având în vedere că sunt mai în vârstă ……Să se apuce de scris .Sunt sigur că experiența dlui , i-ar îmbogăți pe credincioșii săi și , ce e mai puternic în viață ,……Le-ar da curaj .
Il cunosc pe acest OM. E o persoana deosebita sub toate aspectele: ca om, ca intelectual ca sot si ca tata, ca profesor, ca interlocutor intr-o conversatie…
Nici nu e de mirare ca a ales sa demisioneze. Un astfel de OM nu se poate preface ca nu vede ce se intampla ,,in spatele usilor inchise” ale bisericii, ca institutie si ale clericimii din ziua de azi.
Sper ca Bunul Dumnezeu sa ii calauzeasca pasii spre un domeniu in care sa le poata impartasi oamenilor din intelepciunea si frumusetea sufleteasca ce il caracterizeaza.
Doamne, ajuta-l!
Vrajeala de doi bani. Odata ce nu dati numele persoanei in cauza e clar ca sunt basme.Dar ma rog daca nu va ia nimeni in seama va bagati voi.Tipic gazetarasului mort de foame, cand nu are ce scrie inventeaza.
Ilie Toader, biserica Banu de lângă Hasdeu. Acum, aveti onoarea de a vă lua insultele înapoi și de a vă cere scuze ? Altfel, spun și eu, un cititor lipsit de educație, care atunci când nu are ce face mânjește cu rahat tot ce îl înconjoară!
Nu stiu ce mare om poate fi, având in vedere limbajul pe care-l folosește – in calitatea lui de fost preot (rândurile erau scrise chiar descriind gândurile pe care le avea cand inca avea acest „job”, dupa cum însuși confunda misiunea cu o simpla profesie). Dezgustător, nu dați banii pe aceasta porcărie de carte… Vă smintiți degeaba pt o minte pierduta si sclerozata! Riscati sa deveniți paranoici fata de toți ceilalți si e păcat sa generalizam. Sa ne ferească Dumnezeu d astfel d cazuri (rateuri in alegerea JOBULUI) !
Parintele Ilie Toader se va întoarce cu fata către Dumnezeu iarăși. .. Harul preotiei nu se va depărta de el… De ce? Pentru ca Hristos nu suporta sa îl vadă pe om chinuit de diavol…Mai ales un preot… Așa Cum e el … Nu voi m ați ales pe mine ci Eu pe voi… Da Părinte, ai curaj….Te așteptăm!
Parinte nu va cunosc, nu ma cunoasteti. V-am citit doar randurile si in ele am inteles ca aveti vocatie de sfant, da, nu radeti! Suisurile si coborasurile pe care le traversati sunt date numai unui suflet nobil, pe care satana il vrea cu orice pret. Da, e ticalosie multa, am o meserie oarecum apropiata se a sfintiei voastre. Dar sa stiti de la mine ca e si sfintenie multa si numai dv. aveti sansa de a o vedea (asa ca baba Filofteia), eu vad numai mizeria. Nu scriu ca sa ma pland, de fapt nici nu cred ca randurile acestea vor ajunge la sfintia voastra, desi as vrea. Va scriu sa stiti ca nu sunteti singur pe mare: „pentru ce te-ai indoit?” Cat suntem tineri, suntem niste idealisti care ne imaginam ca omul e bun si de undeva trebuie sa ne sara in ochi lumina. Aiurea, lumina sare dar foarte rar, uneori o astepti o viata de om. Poti cauta ca un nebun ziua in amiaza mare cu lumanarea aprinsa un OM, lumina si sa n-o gasesti atunci cand ai vrea! Dar Sfintenie exista, si Dumnezeu cel desavarsit exista, din toata mocirla asta Dumnezeirea din om rasare ca un nufar. Rar, foarte rar, dar de aceea este sublim, de aceea este o minune, pentru ca e rar si pretios. Sufletele acelor mutre chinuite, poate va multumesc in ceruri ca au apucat sa marturiseasca si sa se caiasca de toate crimele tainuite si de toata abjectia care sare din sufletul unui om ca un puroi. Acum sunt curate, ati fost chirurgul care a scos cancerul, putregaiul, infectia. Apropo, stiti cum miroase infectia? E cel mai nesuferit miros, mai ales ca e dulgeag, e ceva gretos, ceva pervers. Ingrijitorul trebuie sa spuporte aceasta hazna, cum spunea Maica Siluana „omul hazna” ca sa scoata lumina. Sfintia voastra va ingretosati pentru ca auziti pacatele, oare cum i-o fi lui Dumnezeu sa le vada si sa fie de fata cum se infaptuiesc? Cum i-o fi Lui, dreptatea bunatatea absoluta? Parintelui care si-a dat Fiul spre moarte ca sa ne scape pe noi, oamenii hazna?
Prea alesule domn (fost preot), mii de felicitări pentru atâta noblețe de caracter dată la iveală cu prisosință prin atitudinea aceasta: „nu am de gând să dezvolt vreun discurs privind BOR.” Așa cum au fost și cum sunt, ați fost în mijlocul lor o vreme și nu se cade să-i boicotați. Chemarea noastră nu este să-i vorbim de rău pe oameni ci să-i aducem la Hristos.
Până acum ați practicat meseria de preot, ca preot al lor, al oamenilor. De-acum puteți deveni cu adevărat preot făcut de Iisus Hristos pentru Dumnezeu (Apoc. 5:10) spălat, mai întâi cu sângele Său (Apoc. 5:9), și abia de-aici încolo să vă împliniți adevărata menire de preot al lui Dumnezeu „vestind în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (1 Petru 2:9).
De ce vă citez cu abundență Sfânta Scriptură? Pentru că noi, creștinii cu adevărat ortodocși suntem ceea ce mărturisește cu toată dreptatea episcopul Patriarhiei de la Constantinopol, the mitropolitan of England, Kalistos Ware, în următorul citat:
„Biserica creștină este o Biserică a Scripturii: Ortodoxia crede aceasta tot atât de puternic, dacă nu chiar cu mai multă tărie decât protestanții. Biblia este expresia supremă, forma superlativă a revelației lui Dumnezeu făcută rasei umane, iar creștinii trebuie să fie întotdeauna oameni ai acestei cărți, a Scripturii.”
Domnul Dumnezeu, Tatăl Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să vă binecuvânteze făcând din dvs. un adevărat și înflăcărat preot al Său.
Ernest E. W. Herman, autorul cărții Izvoarele uitate ale Dreptei Credințe.
PS
Citatul lui Ware este luat din Kalistos (Timothy) Ware, The Orthodox Church, Printed in England by Clays Ltd, 1997, p. 199. Textul original: “The Christian Church is a Scriptural Church: Orthodoxy believes this just as firmly, if not more firmly, than Protestantism. The Bible is the supreme expression of God’s revelation to the human race, and Christians must always be ‘People of the Book”.
Vreau să comentez și eu următorul comentariu: „Parintele Ilie Toader se va întoarce cu fata către Dumnezeu iarăși. .. Harul preotiei nu se va depărta de el… De ce? Pentru ca Hristos nu suporta sa îl vadă pe om chinuit de diavol…Mai ales un preot… Așa Cum e el … Nu voi m ați ales pe mine ci Eu pe voi… Da Părinte, ai curaj….Te așteptăm!”
Și eu sper că părintele (fost) se va întoarce cu fața către Dumnezeu – până aici ați spus bine iar eu împărtășesc întru totul această nobilă speranță a domniei voastre.
Cât despre adverbul „iarăși” care-l poziționează pe preot ca fiind și mai înainte „cu fața către Dumnezeu” am să afirm că nu-și are locul aici. El a deținut un simplu „job”, în mod simplu o meserie, cum spune chiar domnia sa. El nu a fost făcut preot de Iisus Hristos pentru Dumnezeu Tatăl Său, așa cum citim la Apocalipsa 5:9-10, ci el a fost făcut preot de către o instituție omenească după niște reguli care includ și facultatea de teologie. Mai mult, el nu a „vestit în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (1 Petru 2:9) ci a avut un liturghier, reguli, canoane și un nesfârșit număr de ritualuri omenești care nu au nimic comun cu bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată, adică Sfânta Scriptură.
În concluzie, abia acum poate, dacă vrea, să se întoarcă și el cu adevărat la Dumnezeu.
„Harul preotiei nu se va depărta de el”. Ca să nu se îndepărteze ar trebui, mai întâi, să aibe ce să nu se îndepărteze. Căci, prea alesule și stimate domn, harul nu este ceva al nostru, al oamenilor ci, aşa cum citim la Ioan 1:17 „harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos.”
Vorbind acum mai departe de harul care vine de la Iisus Hristos (de data aceasta harul preoției), aflăm că acest har nu este nici pe departe acelaşi lucru cu procedeele folosite în școlile teologice omenești, fie ele ortodoxe, catolice, protestante etc., etc. Hristos însuși acordă acest har tuturor acelora pe care, mai întâi, îi spală prin sângele Său (Apoc. 5:9), după care El, tot El, Iisus Hristos, îi face preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său (Apoc. 5:10). Și vorbind apoi despre slujirea lor tot El este Acela care le-o stabilește la 1 Petru 2:9 prin cuvintele: „Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată.” Ei bine, acesta este harul preoției despre care puteţi spune că nu se va îndepărta de la el – dacă l-a avut.
Apoi ați mai făcut această afirmație „Nu voi m ați ales pe mine ci Eu pe voi.” Aceste cuvinte și-ar avea locul aici numai în condiția în care preotul (fost) ar fi fost făcut preot de către Iisus Hristos, în condiţiile arătate în Cuvântul Lui – nu în condiţiile în care el a fost făcut meseriaș, ca să zicem așa, de către o denominațiune religioasă de pe Pământ.
În încheiere, dacă am spus ceva care sufere modificări și corectări, le aștept.
Initial, dupa ce am descoperit cazul acestui preot, mi-am zis ca nu e un eveniment, fiindca au mai fost cazuri, chiar celebre. Apoi mi-am dat seama, ca de fapt este ceva remarcabil in substanta.
Sa explic intai ca am vizionat filmul cu predica si spre sfarsit imi venea sa-l imbratisez pe acest Toader. Vazandu-i marturisirea sincera, descriptiva si pornita din sentimente adanci, parca rezonam la suferinta unuia care a pierdut ceva foarte pretios. Este dezolarea copilului, sau tanarului care s-a lasat amagit de minciunile sau afirmatiile cuiva. Eroarea lui cea mare este ca aducand reprosuri unei religii, nu trebuie sa le extinda catre Dumnezeu. Nu am nici o indoiala ca asa numita apostazie este o oscilatie pasagera si el va admite, mai devreme sau mai tarziu, ca se afla pe o pozitie gresita.
Daca priviti in profunzime (analizand si predica lui), Dumnezeu, prin aceasta lucrare, pune la incercare turme de oi la care dansul, impreuna cu altii fusese pastor. Preotul devotat si credincios, in general, isi pune sufletul pentru pastoritii sai, ii sustine si poate ajunge sa fie iubit si socotit, pe drept, un adevarat lider. Dar numai dinspre pastor spre oi functioneaza credinta, crestinismul? Nicidecum. Trebuie sa functioneze si in sens invers. Se va vedea acum cu cata iubire il vor inconjura enoriasii, cu cate jertfe si rugaciuni il vor coplesi ca sa-l recastige (sau poate vor dori sa-l linseze, sau sa-l ignore). Dimensiunea iubirii lor va fi determinanta. Imparatul le pune dragostea la incercare. Chiar daca Ilie Toader ar fi plecat la alta confesiune ar fi trebuit sa existe aceasta reactie de iubire din partea turmei si nu blamare, indignare pentru cine stie ce tradare, s.a.
In acest moment Ilie Toader este ca unul care nu-i in stare de experimente. Spun asta pentru ca solutia experimentului este salutara pentru cineva care se clatina; de pilda, unul nu crede in iubirea si ajutorul Sfintei Fecioare si-i sfatuit sa verifice prin rugaciune, post, abstinenta (s.a.), daca este sau nu ascultat, indragit, iar daca e sincer va avea rezultate concrete. Fratele nostru Ilie Toader este acum obosit de dezolare, are nevoie de eforturile, tandretea si afectiunea noastra. Eu ma bucur ca prin el Domnul ne da tuturor o lectie si-l face piatra de incercare pentru enoriasi.
Am si o ingrijorare: e posibil sa fie ceva de anvergura, calculat de Parintele tuturor, la nivelul intregii comunitati ortodoxe, asa incat daca nu vor lua in serios acest fenomen el s-ar putea multiplica, ar putea avea diverse consecinte.
Stim ca atunci cand un cetatean roman este rapit, undeva in lume, se instituie acasa, la nivel statal, o celula de criza si se fac eforturi diplomatice pentru eliberarea lui; poate le dau unora o idee.